normalitate

Nu mai înţeleg nimic. de peste 10, 15, XXX ani au dependenţa asta de insulină şi nu se pot acomoda cu ea, nici cu dieta, nici cu glicemiile, nici cu acele ace de pen. Aud “…nu pot mânca decât legume şi fructe…”, sau “…nu am voie să fac efort…” – bineînţeles, mă bag în discuţie, încerc să-i spun că dracul nu-i aşa de negru şi poate diversifica mesele, în plus trebuie să le alterneze cu puţină gimnastică, măcar plimbare, dar primesc doar priviri dezaprobatoare şi cuvinte gen, “Ce ştii tu, la vârsta ta….”. Pentru Dumnezeu, parcă oamenii ăştia sunt morţi, nu-i interesează decât să-şi primească porţia de insulină şi orice alte gratuităţi datorită aceste boli “necruţătoare”. Nu poţi schimba cu ei o vorbă, un sfat, o idee; sunt atât de reticenţi şi atât de axaţi pe “ce am eu nu are nimeni”, încât mă lasă fără replică, plină de amărăciune şi înfiorare la gândul că pot şi eu deveni aşa. Doamne ferşte !!