“gratuităţile diabeticului!”

…. am fost să-mi ridic insulina cea de toate zilele. Cu ceva timp în urmă am avut o bucurie – primeam testele pentru glucometru gratuit – 3 cutii. Acum o săptămână, de la farmacie am aflat că pot primi 2 cutii şi din a treia doar 20 de bucăţi, urmând să plătesc restul de 30. Am plătit, ce să fac…

Intrebarea mea – dacă eu primeam 20 de bucăţi cum le foloseam fără cip – ştiind că o cutie conţine 50 de teste ţi UN SINGUr CIP ????

MULŢUMIM din tot sufletul pentru grija faţă de noi !

PS – dacă tot nu-mi răspund cei avizaţi, mai “arunc” o întrebare – de ce nu importaţi ace pentru pen ?? - aş vrea să LE CUMPĂR – la un cartuş de …  unităţi EU aş vrea să schimb cel puţin două ace, nu câte unul la fiecare injectare (cum ar fii normal), ci, măcar două ace per cartuş…. ZĂU, vreau să le cumpăr şi nu am de la cine….

Iar, vă mulţumesc pentru grijă….

normalitate

Nu mai înţeleg nimic. de peste 10, 15, XXX ani au dependenţa asta de insulină şi nu se pot acomoda cu ea, nici cu dieta, nici cu glicemiile, nici cu acele ace de pen. Aud “…nu pot mânca decât legume şi fructe…”, sau “…nu am voie să fac efort…” – bineînţeles, mă bag în discuţie, încerc să-i spun că dracul nu-i aşa de negru şi poate diversifica mesele, în plus trebuie să le alterneze cu puţină gimnastică, măcar plimbare, dar primesc doar priviri dezaprobatoare şi cuvinte gen, “Ce ştii tu, la vârsta ta….”. Pentru Dumnezeu, parcă oamenii ăştia sunt morţi, nu-i interesează decât să-şi primească porţia de insulină şi orice alte gratuităţi datorită aceste boli “necruţătoare”. Nu poţi schimba cu ei o vorbă, un sfat, o idee; sunt atât de reticenţi şi atât de axaţi pe “ce am eu nu are nimeni”, încât mă lasă fără replică, plină de amărăciune şi înfiorare la gândul că pot şi eu deveni aşa. Doamne ferşte !!

INSULINODEPENDENTA

   Ce urat suna… si totusi, este o bola boiereasca… ce daca iti faci din 6 in 6 ore insulina, ce daca mananci din 3 in 3 ore, ce daca trebuie sa-ti dramuiesti fiecare carbohidrat, ce daca… Pur si simplu trebuie sa te obisnuiesti cu boala asta, sa o iei ca atare si sa-i multumesti lui dumnezeu ca nu ai un handicap care sa se vada, sa se simta, sa te chinuie.

   Cu mare greutate am invatat ce este aceasta boala, cum sa traiesc cu ea, cum sa ma impac cu ea, cum sa o ameliorez. Am invatat mai intai sa o accept ca facand parte din mine si tot acest proces a durat mai multe luni, dupa ce m-am intrebat de?, de ce eu ?, de ce ? Nu am mostenit-o, nu am “furat-o”, nu am cerut-o, si totusi a venit ca o hoata, ca un nor permanent in viata mea, a durat ceva… Apoi am invatat sa mananc, orice, din 3 in 3 ore, dar cantarit, analizat, fara pofte si alte nazuri. apoi mi-am amintit ca sunt o sportiva si trebuie sa-mi pun oasele la treaba – in fiecare zi gimnastica sau plimbari lungi. Am invatat o multime de lucruri despre ce analize este musai sa fac, de ce HBA-ul trebuie sa-mi fie mic (am 7.1 acum), si de ce trebuie sa cheltuiesc lunar 130 roni pe rezervele Acuceck-ului… Am invatat o gramada de lucruri care imi fac viata normala, caci ma socotesc un om norma, desi statul ma ajuta cu cei 30 ron/luna = ajutor de handicap = , ma consider un om normal, desi destul de multe nu am voie … Aceasta insulino-dependenta nu are leac, din nefericire, nici aceasta boala nu-si dezvaluie misterele oamenilor de stiinta; din fericire, exista noile penuri ce ne ajuta la injectarea mai rapida si mai putin dureroasa, exista aparate care “iti spun” ce glicemii ai si repede faci ce ai de facut, exista insulina… Atunci, ce ma plang ?