LIMBA ROMÂNĂ

“MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ…”

Dar cui îi pasă?

……………………………………………………..

16.10.2008

Vom pleca undeva departe, numai noi doi;departe de tumulul sufletelor amar de timp ţinute închise, departe de răutăţi şi meschinării gratuite, departe de obligaţii milenare dar lunare; departe… Vom ajunge acolo unde nimeni nu te va căuta căci absolut nimeni nu te va găsi. Doar noi doi.

………………………………………………….

Acuma râzi fericită şi-mi cântă inima la sunetele tale. Acum ai hotărât să iei o pauză, mare, binevenită. Bun înţeles că ai citit tot ce era de citit, bun înţeles că iar m-ai făcut să hohotesc la comentariile tale referitoare la cei ce “scriu româneşte”.

 - Ce-ai zice dacă aş pune-o pe tanti Ana să citească asta?  (tanti Ana fiind o mătuşă de 85 de ani). Ar citi cam aşa: “Adzi me bin. Sunt fericită, na! Două puncte, vreo 3 sau patru paranteze, dk, k, p.c.” ; şi la semnatari: pătrăţel, arf, un cerc, o maimuţă, o gagică…”  ar muri, nu ar înţelege nimica nimicuţa. Nici eu nu înţeleg câteodată.

………………………………………………

Da, iubirea vieţii mele, de ce rămân cuvintele cuvinte iar când vine vorba de scris românii au o imaginaţie inepuizabilă pentru scurtături, sau mai rău ?? Înţeleg că , diacritice, sunt obligatorii numai la şcoală, şi atunci la examene de limba română; dar nu pot să înţeleg şi pace: de ce nu ne iubim limba în care spunem cel mai frumos cuvânt din lume prima dată – M A M A ???????? Sună atât de “limba română”.

ne merit…

Nu te merit, nu sunt o persoană demnă de tine; e mult mai bine aşa, să nu ne mai revedem, să nu ne mai amintim.

 Vorbeai despre trăirea mea: o vreme a fost doar pentru tine,mi-ai umplut viaţa, zilele şi nopţile, ceasuri întregi.

 Alt moment nu va ma fii şi acum încerc să mă gândesc cum, cu ce ţi-am greşit. Am fost eu, atunci am greşit; nu m-am ascuns, nu am căutat prin măşti opace să te desluşesc, te-am luat ca atare; atunci, ca şi acum, am greşit, am fost eu. 

  Nu te merit şi tu ar trebui să ştii cel mai bine asta, ar trebui să mă uiţi. Ai fost ceva special pentru mine şi aşa te voi păstra, până la aruncarea buchetului, până la prinderea lui; şi între timp încearcă să mă dai uitării căci nu te merit.

(Ce faci cu iubirea mea, doar tu ştii…)

pietre

Te-am luat la ţintă!

 Culesesem o pietricică şi cu toată puterea am vrut să să şi-o arunc în tâmpla dreaptă, (parcă, din spusele specialiştilor, cu partea aia “gândeşti”). Am vrut să-ţi sparg capul, să te omor, să-ţi fac rău. să te spulber din faţa ochilor mei. Te ţintisem cu toată ardoarea disperării şi, nu ştiu cum, mi-a căzut ultima privire pe celelalte pietre, erau mici, mari, rotunde, colţuroase; semănau cu cea din pumnul meu doar că erau bolovani. Bun, arunc pietricica dar voi suporta bolovanul care, cu siguranţă se va întoarce?

Nu voi arunca cu pietricele atâta timp cât nu voi suporta loviturile bolovanilor!

stare rea

astăzi trag de mine. nu mi-e bine….O, nu, nu-i lene, chef, indispoziţie,

Încerc să mă regăsesc, să mă simt bine în a mea simplă poziţie.

Cine ştie, până mâine voi reuşi – cu hapuri, comprese, o baie fiebinte,

Să-mi intru în formă, să uit ce-a trecut, să merg înainte….